Se vorbește atât de mult despre inteligența artificială, încât aproape că nu mai există zi în care să nu aflăm despre o nouă întrebuințare a ei. O găsim în telefoane, televizoare, aspiratoare, plite, cuptoare și în tot felul de aparate care, până mai ieri, se descurcau foarte bine și fără AI.
Probabil că nu mai este mult până la apariția hârtiei igienice cu inteligență artificială. Ce ar putea face aceasta? Prefer să nu-mi imaginez.
În această avalanșă tehnologică, nu este de mirare că unii oameni au început să privească AI-ul cu reținere, dacă nu chiar cu respingere. Mai ales atunci când pare introdus peste tot, indiferent dacă este sau nu cu adevărat necesar.
În această toamnă, la Radio Aquila, am hotărât să experimentăm și noi cu inteligența artificială. Eram curioși să descoperim ce poate aduce nou într-o emisiune de radio și, mai ales, cum o putem integra fără ca tehnologia să acapareze programul.
Patru voci, un singur om în direct

Când „Starea de seară” a revenit, în octombrie, ascultătorii au găsit o formulă diferită: o echipă de patru voci, cu rubrici, intervenții, mici ironii, câteva schimburi de replici și, bineînțeles, multă muzică.
Numai că echipa avea o particularitate: dintre cele patru voci care se auzeau în emisiune, una singură era umană și prezentă în direct. A mea. Celelalte trei erau voci sintetice.
Mara, asistenta emisiunii, Sorana, responsabilă cu horoscopul, și Mitică, cel care prezintă rubrica „Amin-timpuri”, au intrat în program cu ajutorul inteligenței artificiale. Dar nu era vorba doar despre generarea unor voci.
În spatele intervențiilor se afla tot un instrument AI, pe care l-am transformat, cel puțin în organizarea noastră editorială, în redactorul de serviciu. Mitică documenta subiectele și pregătea textele pentru Mara și Sorana, iar eu interveneam cu idei, observații, câte o replică sau o concluzie.
Uneori modificam câteva formulări. Alteori schimbam direcția unui material. Și nu de puține ori trebuia să o luăm de la capăt. Pentru că una este să obții un text corect, iar alta este să obții unul care să sune bine la radio.
Nu am vrut să fac teatru
Una dintre tentațiile unui asemenea experiment ar fi fost să construim dialoguri permanente între mine și colegii mei virtuali. Să ne întrerupem, să glumim, să ne completăm reciproc, ca într-un studio în care patru oameni stau în jurul microfoanelor. Numai că lucrurile nu sunt atât de simple.
Eu nu sunt actor. Nu mă simt confortabil să interpretez replici pregătite dinainte, cu teama că voi uita una, voi încurca ordinea sau voi răspunde nepotrivit. Și, ca să fiu sincer, la început chiar s-a întâmplat ca eu, singurul om din emisiune, să fiu veriga cea mai slabă.
Așa că am preferat să nu forțez lucrurile. Am păstrat unul sau două dialoguri cu Mara, iar ceilalți colegi și-au văzut de rubricile lor, cu intervenții înregistrate. Exact cum se întâmplă și într-o emisiune radio obișnuită, în care nu toți cei care se aud sunt neapărat prezenți în studio.
Nu am vrut să fac teatru radiofonic. Am vrut să fac radio.
Vocile care nu mai sună artificial
În primele două ediții am preferat să las lucrurile să fiarbă puțin. Să văd cum sunt primite vocile, cum funcționează intervențiile și, de ce nu, să las loc surprizei. După aceea am spus deschis că Mara, Sorana și Mitică sunt voci generate cu ajutorul inteligenței artificiale.
Nu am avut niciodată intenția să ascund acest lucru și nici să pretind că în spatele fiecărui microfon se află un om. Reacțiile ascultătorilor au fost diferite. Am primit aprecieri, dar am simțit și rețineri, uneori exprimate mai degrabă indirect.
Un lucru însă a surprins multă lume: cât de departe a ajuns tehnologia vocilor sintetice. Astăzi, o asemenea voce nu mai este neapărat monotonă, rigidă sau lipsită de expresivitate. Poate transmite ironie, poate suna serioasă, poate sugera un zâmbet și poate chiar râde. Uneori, diferența față de o voce umană este greu de sesizat doar din felul în care sună.
Dar vocea este numai jumătate din poveste. Cealaltă jumătate este textul.
Un motor AI poate documenta subiecte, redacta intervenții, formula glume și adapta un material pentru a fi rostit la radio. Poate chiar să evite, dacă este îndrumat corespunzător, o bună parte dintre formulările care trădează imediat originea artificială a unui text.
Știm cu toții acele fraze prea lustruite, entuziasmul exagerat, concluziile previzibile și expresiile repetate până la epuizare. Texte care te fac să exclami după primele două propoziții: „Ăsta este text făcut cu AI!”.
Am încercat să ne ferim de ele. Nu am reușit întotdeauna, dar am învățat să le recunoaștem și să le corectăm. Pentru că un text poate fi impecabil din punct de vedere gramatical și totuși să nu aibă nimic din firescul unei intervenții radiofonice.
Când instrumentul devine motiv de dispreț
Există însă și o altă reacție față de inteligența artificială, pe care am întâlnit-o inclusiv în lumea radioului. O anumită superioritate afișată față de cei care o folosesc. Uneori ironie, alteori respingere categorică și, câteodată, un dispreț abia mascat.
De parcă simplul fapt că ai apelat la AI ar anula automat orice merit al muncii tale. Nu cred că lucrurile sunt atât de simple.
Și eu am strâmbat din nas când am întâlnit texte generate cu inteligența artificială. Unele erau atât de previzibile, atât de încărcate de formulări artificiale și de expresii repetate, încât deveneau obositoare după câteva fraze. Aproape că nu le puteai duce până la capăt.
Dar problema era textul, nu simplul fapt că fusese realizat cu AI. Un material prost rămâne prost indiferent cine sau ce l-a scris. La fel cum un material bun nu devine automat lipsit de valoare doar pentru că autorul s-a folosit de un instrument tehnologic.
Desigur, folosirea inteligenței artificiale ridică întrebări serioase despre autenticitate, creativitate și responsabilitate. Nu trebuie ignorate. Și există suficiente motive pentru a privi critic această tehnologie. Dar una este să judeci rezultatul și alta este să desconsideri omul doar pentru că a ales să lucreze cu un anumit instrument.
Până la urmă, nu instrumentul ar trebui să fie primul judecat, ci felul în care îl folosim și ceea ce reușim să realizăm cu el.
Ce am câștigat din acest experiment?
Nu am încercat să demonstrăm că inteligența artificială poate înlocui oamenii din radio. Nici că o emisiune realizată cu ajutorul AI este superioară uneia realizate exclusiv de oameni.
Am vrut să vedem dacă putem aduce mai multă varietate într-un program, dacă putem construi rubrici cu personalitate și dacă vocile sintetice pot deveni o prezență firească, fără să transforme emisiunea într-o demonstrație tehnologică.
Am descoperit că se poate, dar și că nu este suficient să apeși un buton. Trebuie să alegi subiectele, să stabilești tonul, să corectezi textele, să asculți rezultatul și, uneori, să renunți la ceva care pe hârtie părea foarte bun. Mai ales, trebuie să știi când să te oprești.
În „Starea de seară”, muzica a rămas în centrul programului. Mara, Sorana și Mitică nu au venit să o înlocuiască, ci să aducă, fiecare în felul său, puțină culoare între melodii. Iar eu am rămas la microfon, cu toate avantajele și imperfecțiunile unei prezențe umane, în direct.
Poate că tocmai acesta este lucrul cel mai interesant pe care l-am învățat în această toamnă: **tehnologia poate să devină tot mai convingătoare, dar firescul nu vine automat odată cu ea. Trebuie construit.**
Așa că vom continua să încercăm, să ajustăm și, probabil, să mai greșim din când în când. Nu avem pretenția că am descoperit viitorul radioului. Am găsit doar o modalitate de a experimenta cu prezentul.
Și, ca să revenim la ideea de la care am pornit: schimbare, schimbare, dar să știm cu ce!
**Și, mai ales, să știm de ce.**